TristețEa Poem by Valentin Busuioc

hai
fă-mi safteaua
cumpără un loz
mi-a zis tânăra vânzătoare ambulantă

hai
că te simt norocos
îmi spuse din nou
iar eu mi-am dus mâna la buzunarul de la inimă și l-am plătit

apoi mi-a întins o monedă
pe care o avea prinsă în păr
să-l răzuiesc

hai
curăță-l aici
unde te așteptă norocul
și-mi arăta prin semne să-mi pun lozul pe fruntea ei
că așa era de săracă
nici tejghea nu avea

hai odată
trage cu banul pojghița aia cenușie ca viața
că-s gravidă și mă dor picioarele
dar eu mă rușinasem și pregetam
fiindcă erau vreo doisprezece oameni
care se strânseseră împrejur ca orele pe ceasornic

însă văzând că nu mă cunoștea nimeni
m-am liniștit
și hârști am tras cu banul de argint
o pojghiță de vopsea de pe loz
și numaidecât am văzut că se ivește o apă subțire
străvezie
și în ea apăru un pește auriu

hopa
te-ai scos
mai răzuiește o dată
că doar n-o fi singur
mi-a zis fericită femeia desculță
și am mai dat o dată cu banul și apăru al doilea pește
iar cei din jurul meu aplaudau încântați de o așa magie

însă eu m-am oprit să-mi șterg transpirația de pe frunte
fiindcă mă simțeam deja responsabil pentru fericirea atâtor oameni
care nu mă cunoșteau
dar ale căror umbre îmi răcoreau picioarele

hai
nu te opri
îmi strigau
poate că mai sunt și alți pești
și am mai răzuit un strat de apă
apoi patru pești s-au văzut cum înotau în adâncuri
pe urmă sute de pești apărură
în timp ce alții ni se zbăteau deja la picioare

și chiar când lumea era în extaz
după încă un strat
apele s-au limpezit
s-au dat la o parte
și între ele era uscat și căldură mare
iar eu m-am speriat foarte mult văzându-mă acolo
cum mergeam cu pas grăbit pe magheru
cu toți acei străini după mine
cu buzunarele pline de pește

și mă uitam la apele înalte din stânga din dreapta
precum râmele noaptea după ploaie
la vitrinele pline de neoane și de manechine reci dezbrăcate
iar pe cele două valuri înalte simțeam că pășeşte însuși Dumnezeu
ca pe niște picioroange mergea
ca pe blocuri
se uita în jos și vedea prin mine
precum vede șoimul prin propria-i umbră inima grăbită a iepurelui
iar eu văzând că n-am scăpare
am vrut să mă opresc
și ca prin vis am auzit femeia zicându-mi
nu te opri chiar acum
mai răzuiește
iar oamenii o susțineau
și când am mai dat o dată cu banul
lozul s-a terminat

și ne-am trezit în deșert
iar drumul în urma noastră arăta
precum dâra de argint de pe fruntea femeii
și iarăși m-am oprit
însă ei cu toții mă îndemnau
nu zăbovi tocmai acum
niciun deșert nu ține până la capătul lumii
cine știe ce noroc te mai așteaptă
cine știe ce povești o să ducem noi acasă copiilor
că pâine nu avem ci doar câțiva pești
iar peștele fără pâine nu le ține de foame până în zori

și din nou m-am supus
iar după primul strat de piele am dat de sânge
și-mi era milă fiindcă sângele femeii se amestecase cu al meu
care picura din buricele degetelor
apoi văzându-mă că ezit
cineva a zis să ne rugăm să prefacem sângele în vin
și ne-am rugat
și îndată am simțit că gustul de fier dispăruse
unul dulce ne stătea pe limbă
vorbeam cu toții mieros
în șoaptă
în limbi diferite
după cum băuse fiecare
apoi după stratul de vin am dat de unul subțire de apă
fiindcă altcineva spusese să prefacem vinul în apă
și sete nu vom mai afla
iar limba apei cu toții o știm

pe urmă
tocmai când se întunecase de-a binelea
am dat de stratul de os
tocmai unde era fruntea osului mai tare s-a oprit mâna mea
iar oamenii spuneau
nu-ți curma drumul
cine știe ce se ascunde dincolo
o fi mama oaselor
lumina
sau poate pagini albe
iar femeia auzindu-i m-a apucat milostivă de mână
și am împins amândoi
și când am trecut de os cu oasele mâinii mele
un mare oftat s-a auzit pe tot bulevardul
ca atunci când este măturat și spălat dimineața

apoi am prins curaj
am băgat cealaltă mână iar la urmă capul
după aceea au intrat și ceilalți
unul câte unul
iar ultimul a tras perdeaua de piele după el
lăsând o cicatrice
după cum se învoise
dar nu ne-a păsat
deja vedeam undeva departe copilul vânzătoarei
cu mânuțele și piciorușele lui mici cât niște boabe de orez
se apropia de-a bușilea
și avea un căpșor mic mititel
cam cât gămălia unui bold și zâmbea
iar atunci când a ajuns și l-am luat în brațe
ne-a zis

fraților

și a început să râdă în hohote
iar de-atâta fericire a făcut pipi
limpede și curat
cum erau și lacrimile cu care-mi spăla vânzătoarea picioarele
fiindcă știa că nu va îmbătrâni
nici nu va afla mângâiere
până când un necunoscut
nu-i va răzui din suflet
tristețea