Natură Moartă Poem by Julia Black

Sună un telefon
într-o amintire a mea mai în vârstă
Sună în prelungi ţipete
de curcubeu strangulat,
un gheizer sonor insuportabil

În amintire şade o cameră cu tavan înalt
tăcută ca o piesă de muzeu
cu ferestre crescute sălbatic în pereţi
şi niciuna dezgolită
toate pleoapele sunt aproape căzute
Printre gene
câte o sabie de lumină
înjunghie carnea aerului stătut

Nişte foste flori
uscate ca nişte mumii
dorm adânc într-o amforă
La fiecare ţipăt al telefonului
se strâng şi mai tare
scârţâind din toate încheieturile frunzelor

Pe patul agăţat în coasta dintre doi pereţi
respiră încă urma unei foste fiinţe
cu umbra aruncată neglijent pe margine
o haină de care nu mai e nevoie

Aerul din interior
e plin de particule de praf,
de vise, de gânduri,
de viaţă descompusă
Mute şi împietrite
ca stafidele într-un cozonac

Sună telefonul
neîncetat şi prelung
sună din lumea de dincolo
a celor vii

Nu pot să-mi răspund
oricât m-aş suna
În unele amintiri nu sunt disponibilă
în unele amintiri se odihneşte uitarea.