Lumea Color Poem by Valentin Busuioc

şi astăzi
deşi e duminică
oraşul e învăluit în ceaţă
e atâta linişte încât aud
cum râmele înghit pământ sub casa mea
le simt cum trec dintr-o parte într-alta a camerei
imitând cerneala pe coala de scris
poate că au uitat ceva sau poate nu au somn
fiindcă azi e ziua în care nici eu nu pot visa
cine ştie dacă înainte să moară
vreuna va mai afla dacă oamenii
le-au decodat sau nu adn-ul
să vadă cât de mult ne asemănăm
însă până atunci ele sapă continuu
nepăsându-le că în spitalul de vizavi
bolnavii simt că negura le-a intrat sub halate
şi dau neputincioşi din mâini
în ritmul în care un tren pleacă din gară
trecând peste traverse cutii goale şi pet-uri lustruite de vânt
şi se duce tot mai departe
numai spre a-l uita
cum uit şi de râmele de sub duşumea
în timp ce privesc în gol pe fereastră
şi peste atâta linişte care mi se aşterne la picioare
odată cu praful şi descuamatele mele celule
dintr-o dată aud
nicicând nu o să mai fiu tânără
zice mama din camera cealaltă
privindu-şi o fotografie alb-negru
din singura ei lume color