Inimozitate Poem by Julia Black

Ochii mei nu mai au lacrimi
toate sufletele însetate
le-am cules de pe drumuri
şi le-am lăsat să se adape
pană n-a mai rămas nimic pentru mine
Au băut tot ce n-am putut eu plânge.

Apoi li s-a făcut foame
şi pe mine nu m-a lăsat inima
să nu le dau ceva
Nu numai că nu m-a lăsat inima
dar e aproape imposibil de suportat
vacarmul foamei.
Setea e mult mai delicată
în comparaţie cu foamea
Setea se comportă ca o domnişoară timidă
gata să leşine dacă trebuie să spună ceva
E o plăcere să ai de-a face cu un om însetat
n-are de ce să-ţi fie frică
mai mult de o cană cu lacrimi
nu poate bea.
La polul opus,
cu foamea trebuie să fii foarte precaut
ai de-a face cu o forţă diabolică
rişti să nu mai rămână nimic din tine
dacă nu eşti atent.

Şi le-am dat:
întâi le-am hrănit cu visele mele
apoi le-am pus pe tavă trăirile mele
emoţiile şi sentimentele mele bolnave
toate gândurile şi ideile mele
şi tot ce urma să gândesc, să visez, să trăiesc.

N-am rămas mare lucru
momentan sunt o coajă de cer fără stele.